“…gândul îmi zbura la Piaţa Concorde”- Monica

În fine suntem toţi şi înapoi în autocar, o pornim către Paris, unde vom ajunge abia seara.

Deja inima începe să-mi bată din ce în ce mai tare cu fiecare kilometru parcurs sunt mai aproape de Paris, mai aproape să-mi împlinesc visul de a vedea Parisul (hmm.. rimeaza, nu ?) şi de a aduna undeva în colţul inimii o frântură din el.

Imaginea creată despre Paris este idilică, mă va dezamăgi el oare, mă va primi cu răceală ori cu braţele deschise ? Strâng pernuţa mai bine sub cap şi cu ochii pe fereastră mă las în voia autocarului, legănată uşor şi adorm visând la Paris.

Când deschid ochii deja mantia nopţii s-a revărsat peste pământul francez şi suntem undeva pe lângă Paris.. iată şi un Carrefour (ahh ce imagine familiară…hmmm totuşi mi-e dor de casă)… o mulţime de magazine în afara oraşului.

Luminile oraşului ne întâmpină explodând peste noi şi chiar şi aşa mai adormiţi cum suntem, reuşim să ne trezim . Vedem destul de puţine cu toate astea Parisul îşi deschide braţele şi îşi revarsă bogăţia de lumini deasupra noastră, până când ajungem la hotel undeva mai spre periferie pe la Poarta Orleans şi ne vom caza la un hotel micuţ dar cochet din categoria IBIS.

De la intrare mă încântă deja hotelul…în mijlocul holului se află o oază verde..un covor verde pe care stă o buturugă, plante şi ceva floricele un adevărat colţ verde( chiar dacă sunt artificiale…!!) .

Mă reped la telefon deşi este ora 11 aici , dau telefon acasă să vorbesc..mama îmi spune că totul este OK, Andrei se joacă şi nu are timp de telefoane.. ce-i pasă lui ca mie îmi este tareeee dor de el !!!

Cel puţin suntem în regulă şi acum i-am liniştit şi pe cei de acasă.

Ne luăm cartelele de acces la camere şi stabilim să ne vedem mai târziu ca să colindăm Parisul, doar nu am venit să dormim!          

Camera deşi micuţă este foarte cochetă, are şi aer condiţionat dar acum nu avem nevoie decât de un duş cu apă fierbinte.. şi o minune de baie cu apă caldă în care mă lăfăi vreo 15 minute…desfacem bagajele şi înarmaţi cu ghidul Parisului (noroc cu mama că mi lM-a împrumutat) coborâm în hol. Şi în timp ce aşteptam să ne regrupăm gândul îmi zbura la Piaţa Concorde, mă vedeam deja plimbându-mă pe Champs Elysées… Cine n-a visat să viziteze Luvrul sau să urce în vârful Turnului Eiffel? Ei bine deja sunt atât de aproape de ele încât parcă nici nu cred.

Când am plecat citisem cartea Moulin Rouge despre viaţa lui Toulouse-Lautrec  şi faptul de a urca pe colina Montmartre , vizitând cartierele de artişti, de a păşi în Basilica Sacré Coeur sau în Catedrala Notre Dame, călcând pe-acolo pe unde au călcat mari cărturari, pictori celebri, sculptori va fi în curând un vis împlinit.

Chiar dacă este noapte afară este o seară caldă cred că sunt 20 de grade şi sufletele noastre sunt la fel de calde şi deschise să primească luminile oraşului.

Ne decidem că vrem să vedem celebra catedrală Notre Dame luminată  aşa că pornim pe jos circa 10 minute către metroul de la Porte D’Orleans , schimbăm la Denfert-Rochereau şi continuăm până la Saint Michel -Notre Dame unde urcăm la suprafaţă.

Prima impresie cu metroul parizian: nu foarte elegant, plin de reclame pe pereţi, ţigani români cântănd la scripcă (!!!), pereţi cu extram de multe reclame ca şi la noi , lume destul de multă şi pestriţă, aşa că metroul francez nu m-a impresionat prea mult.

Ajunşi la suprafaţă ne integrăm în forfota oraşului printre zeci de maşini, motociclete, pietoni – turişti şi perechi de îndrăgostiţi ce se plimbă de-a lungul Senei.

Se face ora 0:30 şi noi ne regăsim în faţa catredalei Notre Dame acum luminată mirific în timp ce în jurul ei totul pare întunecat, dar cred că datorită iluminării cladirea este impresionantă faţă de spaţiul înconjurător.

O cercetăm cu pasul, cu privirea , ne reculegem pe băncuţele de piatră din faţa ei… Mihai mă surprinde căzută pe gânduri.. mi-am dorit aşa de mult să ajung aici încât vreau să mă bucur de această seară şi de fiecare seară a călătoriei noastre…

Zgomotele şi forfota oraşului ne surprind deşi este sâmbătă seară nu ne aşteptam să fie atâta lume care bântuie; ne săturăm de admirat Catedrala şi o pornim de-a lungul cheilor Senei pe lângă tarabele de book-inişti acum închise, şi apoi găsim scările ce duc chiar pe lângă firul apei, le coborâm şi putem simţi mirosul Senei.

Pe lângă noi trece un vaporaş foarte frumos, luminat şi animat de pe care se aude muzică descoperim că se cheamă “ Le Chansonnier” şi pe care zărim perechi de turişti, copii care se aleargă pe puntea de sus, şi cu un restaurant elegant la nivelul inferior. Zărim şi hotelul Notre Dame luminat şi întradevăr constatăm că Parisul este Oraşul luminilor. De-a lungul cheiului sunt ancorate cateva vaporaşe transformate în restaurante şi discoteci, admirăm şi noi 5 minute un concert live care are loc pe unul din ele, trecem mai departe pe lângă un grup de studenţi ce cântă la chitară şi apoi urcăm din nou la nivelul şoselei.

Trecem pe lângă Academia Franceză extraordinar de frumos luminată şi pusă în valoare, ajungem la Pont Neufs şi vedem luminat magazinul Samaritaine şi apoi citim pe indicatoare strada Voltaire. Dincolo de Sena zărim Muzeul Luvru luminat a’giorno şi apoi grădinile Tuileries şi trecem desigur şi pe lângă casa în care a locuit Voltaire.

Pe lângă noi trec pietoni mai puţini decât maşini : doar câteva perechi de îndrăgostiţi sau turişti rătăciţi ca noi. Restul petrec prin cluburi, restaurante, vaporaşe în timp ce noi ne îndreptăm către Podul Regal şi deja simţim că ne cam lasă picioarele. Luăm decizia înţeleaptă să ne întoarcem dar nu pe acelaşi traseu ci pe srăzi laterale şi anume pe Rue du Bac către Piaţa Saint Germain de Pres de unde ştim că putem lua autobuzul de noapte numit Noctambus! Şi chiar că este un autobuz pentru noctambuli ca noi , care bântuie cu ghidul în mână să descopere toate misterele Parisului!

Ajungem şi în staţie unde mai sunt destui ca noi şi după vreo jumătate de oră ne suim şi noi autobuzul care ajunge în zona Porte D’Orleans a poi o pornim iar pe jos pentru a ne întoarce la hotel, unde îmbrăţişăm paturile şi pernele şi dormim duşi până a doua zi.

Singura mea nemulţumire a fost că m-au lăsat picioarele fiindcă aş mai fi vizitat încă puţin, însă ne păstrăm pentru ziua şi noaptea următoare.

14 sep 2003  PARIS – Versailles

După o noapte în aromă de Paris ne trezim devreme şi savurăm o cafea pariziană cu croissante adevărate şi un mic dejun tip bufet suedez cu tot ce-ţi pofteşte inimioara. Prin primirea pe care ne-o face acest hotel Parisul se dovedeşte prietenos şi plin de soare, un soare cald de septembrie cu aproximativ 23-25 grade Celsius, aproape o zi de vară târzie care ne promite multe.

Ne avântăm în autocar şi pornim să ne împrietenim cu Parisul într-un tur de autocar pe lângă Şcoala Militară, Dome des Invalides, Place de la Concorde, Luvru, Conciergerie (faimoasa închisoare), Primăria, Chatelet şi încheiem cursa de autocar în faţa Catedralei Notre-Dame situată pe Ile de la Cite, exact în inima oraşului – cea mai vestită catedrală catolică dedicată Maicii Domnului şi fost centru religios al oraşului.

Privind-o în toată splendoarea dimineţii ne apare ca o dantelă în piatră cu vitralii ce creează o atmosferă de vis în interior. Impresionantă imagine mai ales că în momentul în care ajungem în faţa ei încep să bată clopotele şi brusc ne amintim de Esmeralda şi povestea Cocoşatului, care ne întăresc convingerea că Parisul este “oraşul îndrăgostiţilor” şi .. al turiştilor… Zeci de turişti străini, dar mai ales asiatici ne înconjoară, pozează, gesticulează şi strecurându-ne printre ei  încercăm să descoperim misterele acestui oraş, începând cu vizita Catedralei.

Acum avem şi ghida cu noi aşa că aflăm mult mai multe detalii despre catedrală înainte de a o vizita.

La origine, celţii aveau aici construită o zonă sacră iar ulterior s-a ridicat un templu roman închinat lui Jupiter. Rămăşitele templului se află sub pavajul din fata catedralei. Construită în stil gotic cu coloane şi nenumărate statui şi turnuleţe deşi nu este cea mai mare catedrală din lume, este în schimb cea mai cunoscută.

Catedrala a fost construită timp îndelungat, între 1163 şi 1330 şi a devenit modelul pentru construirea celorlalte catedrale de la Amiens, Chartres sau Rheims. Ea are o lungime de 130m cu doua turnuri de 69 m înălţime. Vârful care atinge 90m a fost adăugat mult mai târziu prin secolul 19. Ferestrele sale în formă de roză –rozetele- sunt foarte frumoase iar rozeta de la nord are 21 m înălţime şi este impresionantă.

Pe aripa de vest există trei portale, galeria Regilor şi faimoşii “gorgoni”, dar din păcate în timpul Revoluţiei Franceze, multe din sculpturi, gorgoni sau decoraţiunile interioarele au fost mutate sau demolate. Însă au fost refăcute prin secolul 19 de arhitecţii vremii şi restaurată din nou prin 1999-2001, astfel încăt ne-am putut bucura de impresionanta Catedrală din plin.

            Vizitând interiorul şi fiind duminică am asistat şi la o slujbă : vocile tinerilor din cor căpătaseră o rezonanţă magică, simţeam cum tremură aerul din jurul nostru încărcat de lumina lui Dumnezeu. Sculpturile din interior erau extraordinar de bine realizate, încât te aşteptai să se ridice şi să vină către tine. Vitraliile lăsau să pătrundă lumina de afară în frânturi multicolore şi noi ne simţeam copleşiţi de măreţia catedralei.

În partea de sud a catedralei se găseşte un minunat părculeţ, pe care l-am colindat îmbătaţi de arome florilor la început de toamnă. Ne relaxăm un pic în această gradină, facem poze, colindăm apoi un pic pe straduţele adiacente la vânătoare de suveniruri, de unde ne alegem cu replici în miniatură ale turnului Eiffel şi ceva cadouri pentru cei dragi.

Apoi regrupându-ne ne întoarcem la autocar întrucât ne vom petrece după-amiaza la Versailles, castel situat la 24 de km de Paris şi pe care l-am văzut cu ochii minţii în romanele franţuzeşti de Alexandre Dumas.

Nu mă aştept să-i regăsesc pe muşchetari dar voi călca pe urmele regilor şi reginelor Franţei. Bineînţeles că în parcarea din faţa palatului ne întămpină cam 10-20 de negri care au de vânzare tot felul de suveniruri. Ghida ne îndeamnă să cumpăram dacă vrem : ceasuri, stilouri, genţi, rucsăcei. Negocierile încep se discută , se dă din mâini, se renegociază, se renunţă, se probează şi în forfota din jurul nostru ne lăsăm şi noi duşi de val şi cumpărăm un set de două ceasuri de damă şi bărbătesc : 10 euro amândouă, destul de ieftine şi frumuşele, apoi negociez cumpărarea unui rucsac negru- nu e de piele însă este reuşit ca model şi îl scot la 7 euro, cam 250.000 lei, ceva mai ieftin ca la noi, însă este de la Versailles. Scăpăm într-un final de vânzătorii insistenţi, care se mai şi iau de noi, spunând că fetele din România sunt frumoase, noi zâmbim şi ne vedem de drum, către intrarea în palat, după ce lăsăm marfa în autocar.

Curtea din faţa Palatului este pavată cu pietre şi de aici se deschide pe trei laturi Versailles în toată măreţia lui, curtea fiind străjuită de statuia ecvestră a lui Ludovic XIV, păzindu-şi visul . Căci Regele Soare cum era supranumit, nemulţumit de castelele sale a hotărât să ridice la Versailles un castel regal inegalabil în frumuseţe, ceea ce a şi reuşit.

Această construcţie a rămas inimitabilă în splendoarea şi fastul său, Regele punându-şi amprenta personală asupra arhitecturii, o arhitectură dominată de armonie şi demnitate.  Construcţia a devenit atât de imensă, încât în odăile sale a încăput întreaga curte a Franţei.

Lucrările începute în 1661, au continuat câteva decenii şi au costat o avere dar rezultatul a fost uimitor : camere extraordinare prin frumuseţe şi mărime, minunate parcuri ale palatului, cu statuile admirabil create, numeroase foişoare, alei şi un sistem de canale de sine stătător, ca să numai vorbim de fântânile arteziene splendide.

Dar să ne întoarcem la vizita noastră…. cred că mi-ar trebui ore să înşir frumuseţea palatului, a încăperilor şi a tablourilor sau tapiţeriilor. Până una alta după ce treci de o coadă imensă , pătrunzi în Palat şi începi să colinzi sălile una căte una, urmărind istoria Franţei dezvăluită de picturile din interiorul Palatului.

Una din primele încăperi care se vizitează este Capela Regelui, chiar la intrare ; capelă care a fost construită la începutul secolului al 18-lea, îmbinând elemente gotice şi baroce. Impresionant este tavanul pictat cu imagini din vechiul şi noul testament în contrast cu coloanele albe care îl susţin şi o minunată orgă, la care uneori se ţin concerte. Aici s-a desfăşurat căsătoria lui Ludovic al XVI cu Maria-Antoaneta.  

Urmează Apartamentele Regale sau de Stat cu pereţii îmbrăcaţi în tapiţerii şi încărcaţi de tablouri imense reprezentând scene din viaţa Regelui Soare, iar tavanele sunt pictate  de artişti de la Academia Regală de Pictură şi Sculptură.

Continuăm cu Salonul Abundenţei care are pereţii îmbrăcaţi în tapiţerie de mătase verde cu tavanul pictat aşa după cum spune şi numele cu simboluri ale abundenţei: îngeri sau zeiţe cu vase ale abundenţei în mână. Pornind din Salonul Abundenţei se deschid camere mai mici dedicate zeilor mitologici : Venus, Diana, Marte, Mercur şi Apollo, fiecare cameră cu specificul, statuile şi tablourile ei reprezentative.  În toate camerele atârnă candelabre imense de cristal, tronează impresionate şeminee, vase imense, mese de marmură, mobilă stil cu încrustaţii ce par de aur : birouri de lucru ori scaune extraordinar de frumos sculptate.  Începem cu camera zeiţei Venus a cărei statuie e aşezată într-o firidă străjuită de coloane de marmură şi pereţi la fel, iar pe tavan sunt picturi ce o reprezintă pe zeiţă în diverse posturi ; uşile sunt albe şi sculptate cu însemne heraldice aurii. Camera următoare se aseamănă cu prima dar este dedicată Zeiţei Diana, conţinând picturi închinate acesteia. 

Urmează camera dedicată zeului Marte, care are nu mai are marmură pe pereţi ci o tapiţerie de culoarea vinului (bordo deschis) şi tablouri , iar de-a lungul pereţilor sunt aşezate taburete în aceeaşi nuanţă cu tapiţeria de mătase.

Ne înghesuim printre toţi ceilalţi turişti, care se uită, fotografiază, exclamă şi trecem cu răbdare din cameră în cameră, admirând locurile unde au trăit Regii Franţei. Ajungem în camera lui Mercur sau Dormitorul Regelui cu pereţii în aceeaşi culoare bordo care conţine un pat cu baldachin – mai mult lat decât lung: ciudat chiar pare un pat în care nu încape cineva peste 1.50, în schimb este dublu ca lăţime şi deasupra şemineului se găseşte un tablou imens cu regele . Există deasemenea şi mici taburete în ton cu mobilierul.

În camera lui Apollo se regăseşte urcat pe o estradă un jilţ regal – în spate este o frumoasă tapiţerie -  având deoparte şi de alta statui cam de înălţimea unui om ce susţin sfeşnice cu mai multe braţe, acum luminate electric, atunci presupun că erau cu lumânări. De fapt specific acestei încăperi sunt aceste statui-suport care sunt aşezate de-a lungul pereţilor. La fel ca peste tot  şi aici tavanele sunt pictate în culori vii şi strălucitoare, toate exprimând fastul şi luxul.  Regele se identifica pe sine cu Apollo şi de aceea prin apartamentele lui găsim statui sau picturi cu referinţă la soare sau la zeul grec.

În 1710, a fost adăugat încă un salon dedicat lui Hercule construit în marmură şi bronz, cu cel mai frumos şemineu din castel (îmbrăcat în bronz), iar pe tavan este pictat un tablou înfăţişând Apoteoza lui Hercule.

Părăsim aceste camere şi ne găsim în Salonul Războiului, o cameră pătrăţoasă îmbrăcată în marmură  cu oglinzi şi cu sculpturi şi tablouri de război. Camera aceasta ne pregăteşte să intrăm în celebra Sală a Oglinzilor considerată cea mai frumoasă încăpere.

Şi păşind în Sala Oglinzilor am rămas şi eu uimită de minunăţiile din această sală. În dreptul fiecareia dintre cele 17 ferestre au fost plasate oglinzi, astfel ca parcul să se poată vedea din orice colţ al încăperii. Picturile din interior surprind evenimentele importante din timpul guvernării lui Ludovic XIV, pe tavan fiind pictat regele ca Împărat roman, ca lider al Franţei şi ca învingător în război. Candelabrele imense îşi reflectă luminile în oglinzile de pe pereţi, impresionând prin grandoare, măreţie şi luminozitate şi se creează senzaţia de multiplicare ,încăperea părând mult mai largă decât este. Pe pereţi se pot vedea decoraţiuni în marmură, capiteluri de bronz, sculpturi . La celălalt capăt al Sălii se găseşte Salonul Păcii, care se aseamănă întrucâtva cu Salonul Războiului, încheind-o într-un joc de marmură, oglinzi şi statui aurite.

Aceste două saloane par într-un fel anticamera măreţei Sălii a Oglinzilor sau cel puţin mie aşa mi s-au părut. În timpul regilor aici se dădeau recepţii fastuoase, dar în zilele noastre Sala Oglinzilor este cunoscută mai ales prin faptul că aici germanii au semnat celebrul Tratat de la Versailles, care a pus capăt războiului. Chiar dacă au trecut atâţia ani de la construcţia ei, sala este un simbol al luxului afişat pe vreme Regelui Soare. .

O ating şi eu într-un colţ cu grijă şi mă cutremur..simt parcă toate trecutele vieţi de doamne şi domniţe care şi-au foşnit rochiile pe aici….

 Impresionaţi încă de Sala Oglinzilor ne purtăm paşii mai departe în Apartamentele  Reginei care sunt alcătuite din Camera Gărzilor Reginei, Anticamera, Salonul Nobililor şi Dormitorul Reginei. Toate tavanele de aici sunt pictate în stil italian şi zugrăvesc portete ale reginele din antichitate.

Dormitorul Reginei ne dezvăluie cu siguranţă faptul că aici este camera destinată unei femei , prin tapiţeria de pe perete şi de la căpătul patului decorată în tonuri calde şi cu motive florale : buchete de flori de liliac şi cozi de păun pe baldachin, pe cuvertură şi pe tapiţeria ce îmbracă această cameră . Aceste modele au fost alese de regina Maria-Antoaneta, căreia nu i-a plăcut designul original al camerei ,original în stil rococo şi l-a schimbat.

Sufrageria, unde se lua masa este destul de impresionantă este decorată în roşu-închis; aici zărim tablouri ale reginelor sau doamnelor nobile de la curtea Franţei.

Urmează Camera Încoronării pe ai cărei pereţi sunt tablouri imense înfăţişând încoronarea regelui ori batălii ale armatei franceze, iar tavanul este pictat în centru şi pe margini decorat cu diverse mici scene reprezentânt armuri ori scene din bătălii .

Tot aici  se găseşte o coloană foarte frumoasă în auriu şi albastru cu o statuie în vârf . De aici se trece într-o sală numită Sala 1792, plină de tablourile generalilor, mareşalilor şi oamenilor de stat din timpul Revoluţiei Franceze.

Trecând prin zona scării princiare din marmură ne îndreptăm paşii către imensa Sală a Batăliilor decorată cu tablouri înfăţişând scene de război.

Sala Bătăliilor este cea mai largă din castel şi are 120 m lungime; deoparte şi de alta de-a lungul pereţilor admirăm tablori cu cele mai cunoscute dintre victoriile şi înfrângerile suferite în războaie de către regii Franţei de-a lungul timpului (inclusiv Napoleon). Tavanul este susţinut de coloane de marmură gri şi numeroase statui împodobesc această sală, putem chiar să luam loc pe micile taburete aşezate de-a lungul pereţilor şi să admirăm priveliştea.. Dar ne grăbim că aşa-i când eşti cu grupul trebuie să te ţii de el altfel rişti să te rătăceşti în marea de oameni care vizitează palatul.

Trecând printr-o galerie cu statui ale mareşalilor şi gânditorilor Franţei, mă aşez să mă odihnesc un pic lânga statuia lui Descartes, aşa că fac rost şi de o poză cu el şi ne continuăm drumul prin palat.

Din păcate nu avem timp să vizităm şi Apartamentul privat al regelui, Opera Regală sau camerele ocupate de Doamna de Barry, şi atunci ne continuăm vizita ieşind în parcul din spatele castelului.

Şi după atâtea construcţii în marmură şi oglinzi ni se deschide în faţa ochilor minunatul parc de la Versailles, într-o frumoasă după-amiază de toamnă caldă şi însorită.

Între timp aflăm câteva informaţii despre aceste grădini care au fost realizate de arhitectul Andre le Notre între anii 1661 şi 1668 , suprafaţa iniţială fiind de 8000 hectare dar acum redusă la 875 de hectare acestea reprezentând Micul Parc şi grădinile. Arhitectul a creat Terasele de Nord şi de Sud şi Marele Canal. Aceste două terase  sunt legate între ele prin Drumul Regal cu aşa numitul Covor Verde ; de fapt o alee imensă care ne duce la bazinul lui Apollo: există alei şi pe stânga şi pe dreapta acestui covor, alei decorate cu vase gigantice şi urne sau statui ale diverselor zeităţi. Mai târziu au fost construite grădinile Trianonului şi ale Mariei-Antoaneta (o grădină în stil englezesc).

            Marele Canal este axa principală din acest parc şi uitându-mă în zare se vede la capătul lui un mic portuleţ cu gondole şi bărci, însă trebuie să ai timp ca să poţi să te plimbi pe el. Tot aici în acest parc se poate vizita Orangeria cu peste 1000 de copaci mediteraneeni (lămâi, portocali) şi grădina de legume, totul este să ai timp şi vreme bună . Noi vreme bună avem însă cu timpul stăm mai rău, fiindcă aflăm că putem să colindăm parcul doar o oră după care trebuie să revenim la bază, adică aici lângă Fântâna Latona.

Pornim şi noi de pe Terasa din faţa Palatului ( undeva în dreptul Sălii Oglinzilor) şi trecem pe lângă cele două piscine construite în 1864 şi decorate cu 16 sculpturi de bronz care reprezintă râurile Franţei. Tot aici găsim şi alte statui cu nimfe şi bineînţeles că ne oprim să admirăm şi să filmăm.

Tema centrală a parcului este mitul lui Apollo, aşa că după câtiva paşi ni se deschide priveliştea Fântânii Latona (mama lui Apollo), construită în bronz şi piatră ; aceasta este atracţia parcului întrucât ni se spune că vom asista, duminică fiind, la jocul de ape în ritm de muzică. 

Aşa că ne căutăm locuri cât mai în faţă, pe treptele ce duc la fântână şi mai facem poze, apoi aşteptăm. Dintr-o dată parcă timpul se învălătuceşte, se comprimă şi ne trezim purtaţi în urmă la curte Regelui Soare, pentru că în auz începe să curgă o muzică lină, muzică din vechime iar nemişcata fântână îşi aruncă spre soare stropii rotunzi şi în ritmul muzicii jeturile urcă şi coboară iar în pieptul meu inima parcă s-a oprit în loc îmbătată de atâta frumuseţe.

O, e mult prea frumos, e întradevăr un moment unic care îmi va rămâne în suflet pentru totdeauna… Şi mă las purtată de aripile muzicii care-mi încântă auzul iar privirea şi sufletul se umplu de prospeţimea, răcoarea şi minunea apei care se revarsă din fântână. Şi cum soarele de amiază îşi aruncă razele prin perdeaua de apă la fiecare fântână apare câte un mic curcubeu şi alergăm să-l prindem dacă nu de o aripă, măcar într-o poză…

Şi după desfătarea muzicii şi apelor pornim agale pe Drumul Regal, pe una din aleile principale ale parcului străjuite din loc în loc cu statui albe care lucesc în soare, pietrişul scârţăie sub picioarele noastre iar eu mă gândesc la doamnele de la curtea Franţei care cu umbreluţe de soare se plimbau pe alei, urmate sau alături de cavaleri zâmbind, glumind şi flirtând . 

Majoritatea aleilor din grădină sunt înconjurate de copaci înalţi, care formează garduri vii pline de verdeaţă şi ascund în spatele lor numeroase frumuseţi: băncuţe, statui, fântâni, aranjamente florale. Pe aici au trecut doamne şi domnişoare, şi-au pierdut batiste, pentru a fi găsite de cavalerii lor, au citit cărţi la umbra stejarilor şi s-au jucat v-aţi-ascunselea prin coridoarele de gard viu.

Şi uite aşa am pornit-o şi noi doi agale, pe alei şi aleiuţe să ne plimbăm… nu n-am ales nici bărcile (din lipsă de timp), nici trenuleţul către Micul şi Marele Trianon sau grădina Mariei-Antoaneta, ci pur şi simplu ne-am oprit un pic la Fântâna lui Apollo, apoi ne-am strecurat ca doi îndrăgostiţi ce suntem pe alei : admirând, filmând şi făcând poze,

bucurându-ne de verdele ierbii care ne îmbată.

Şi-am admirat mulţimea de fântâni răcoroase care-şi aruncau apa într-un nor de picături, am admirat zecile de soiuri de flori ce înconjurau fântânile, ne-am sărutat sub umbra unui copac imens într-un cuvânt : beţie, beţie a simţurilor  şi o zi de poveste într-un Palat Regal.

 Şi ca să nu uităm de peripeţiile noastre pe aici ne dăm seama că undeva pe trepte am lăsat geanta camerei de filmat şi ne apucă un pic tremurul nu de alta dar conţine o baterie mare fără de care nu am prea mai putea să filmăm şi 2-3 filme făcute la muzeu!!! Dar în cele din urmă emoţiile noastre se termină la întâlnirea cu prietenii din grup, căci unul din ei recuperase geanta şi se plimbase cu ea în ora liberă pe care o avusesem în Versailles. Deci răsuflăm uşuraţi şi aruncăm încă o privire Palatului şi Grădinilor apoi ne luăm rămas bun, purtându-le în inimă pentru totdeauna.

14 sep 2003  PARIS (după amiază spre amurg) – SACRE COEUR

Şi după ce ne-am îmbătat de minunăţiile unei amiezi la Versailles ne îndreptăm către Bazilica Sacre Coeur , care se înalţă albă şi maiestuoasă deasupra noastră. Ne oprim la baza scărilor care duc ca un evantai către bazilica romano-gotică şi începem să urcăm admirând peisajul ce rămâne în urma noastră: zeci şi sute de acoperişuri pariziene ca nişte cutii de chibrituri văzute de aici de pe colina Montmartre, unde se afla acest simbol al păcii şi înţelegerii .

De ce a devenit simbol ? Pentru că această Bazilică a fost construită pentru amintirea şi pentru iertarea “păcatelor” pe care societatea franceză le-a săvârşit mai înainte faţă de instituţia bisericească odată cu căderea celui de al doilea Imperiu ; la intrarea în bazilică stă scris jurământul naţional făcut cu această ocazie. Începute la 16 iunie 1875, lucrările de construcţie vor dura 30 de ani şi vor crea impunătoarea bazilică, neobişnuit de albă, pe care azi o vom admira şi noi.

Urcăm treaptă după treaptă, facem un popas pe o platformă plină de porumbei şi de unde se vede oraşul scăldat în luminile dupa amiezii de toamnă, şi parcă aici inimile noastre bat mai tare, ne zâmbim şi mână în mână pornim mai departe. Peste tot pe trepte, pe iarbă, ori pe băncile amplasate pe platforme lumea discută, admiră, îndrăgostiţii se ţin de mâini plini de sacralitatea ce ne înconjoară. Ahh Paris , oraş al iubirii şi al frumuseţii!!!! – exlcam cu admiraţie şi mă opresc la poarta bazilicii.

Bazilica are 3 domuri cu forme ovoidale şi o faţadă în formă de triplu-portal străjuită de două statui ecvestre : Ioana D’Arc şi St. Louis, iar deasupra intrării este sculptat Isus cu mâna ridicată în binecuvântare.

Păşim şi noi în interiorul Bazilicii, pe care nu ai voie să o filmezi, Mihai încearcă dar este rugat să înceteze şi atunci o colindăm în linişte aprinzând şi noi lumânări şi rugându-ne în linişte. În contrast cu exteriorul în interior este decorată cu mozaicuri iar în altar se găseşte statuia lui Isus adorat de către Fecioara Maria, Ioana D’arc şi Sfantul Mihai. Atât de linişte şi de pace îmi pătrunde în suflet şi în gând, mă simt mai împăcată cu mine şi cu El , mă rog şi la plecare iau cu mine adânc în suflet această pace. După ce am primit binecuvântarea Bazilicii, ieşim pe trepte şi mai privim încă o dată acoperişurile oraşului sclipind sub soarele care se duce încet la culcare.

            Rămânem printre ultimii vizitatori (după orele 17:30 se închide vizitarea), deja bodyguarzii ne întreabă ce aşteptăm, noi încercăm să ne regrupăm şi coborâm la poalele bazilicii; luându-ne un ultim rămas bun o pornim pe străzile cartierului Montmartre.

Începem să vizităm  Cartierul Montmartre de sus de pe colină şi pătrundem într-un păienjeniş de mici străduţe, printre case de lemn care au găzduit cândva pictori şi artişti de renume.  Picasso a locuit ceva mai mult timp aici, pictând tabloul, celebru mai tarziu, “Domnişoarele din Avignon”. Aici pe colină pictorii şi poeţii se întâlneau în cafenelele cartierului.  Colina, cu înălţimea sa apreciabilă, a inspirat şi inspiră pe mulţi pictori ; acum la rândul nostru hoinărim pe celebrele sale străduţe bătute de pasul turiştilor şi pictate de marii artişti. Trecem pe lângă cafenele îmbietoare dar ne propunem să le vizităm altă dată…

Mă îmbie cu arome o “clătitărie”-bistrou Creperie “Le tire bouchon” (simpatică denumire nu ? -mai târziu după ce am făcut poze aveam să aflu la pianul de-acolo a cântat cândva Edith Piaf), vedem şi suveniruri dar lăsăm cumpărăturile pe mai târziu.

Aici găsim şi Le Moulin de la Galette, deschisă iniţial ca o moară apoi un salon de bal şi uite aşa moara s-a transformat în restaurant. Construcţia din lemn originală îşi mai întinde şi azi aripile, cocoţată pe partea superioară a străzii Lepic.

Case cu un etaj sau cu două, mărginesc trotuarele: îmbrăcate în iederă, cu mici ochiuri de fereastră, cu faţade vopsite în diverse culori,  extraordinar de pitoreşti.  Privind vitrinele, descoperim că magazinele comerciale, de la brutării şi până la magazinele-bazar, sunt cele mai răspândite. Urmează apoi cafenelele şi restaurantele, unele chiar cu un farmec deosebit, fie pentru terasa lor, fie pentru listele de bucate specifice. Galeriile de artă le găsim şi pe ele mai peste tot, mai dese fiind totuşi în jurul pieţii Tertre.

Încetişor se adună seara peste noi şi lume din ce în ce mai multă la terase, noi însă îl părăsim cu regret, tot grupul îndreptându-se spre hotel . Dar noi suntem decişi să facem un duş, să mâncăm ceva după care pe noapte să colindăm mai departe Parisul.

Aşa că mai dăm şi noi câteva telefoane acasă , aflăm veşti şi îi liniştim pe cei de acolo că suntem în regulă; după care ne adunăm 3 perechi şi o pornim pe jos către metrou deja pe ruta ştiută însă acum ne vom opri pe Champs Elysees. Schimbăm metroul şi ne oprim la staţia Concorde, ieşind la suprafaţă în Place de la Concorde de unde începe celebrul bulevard.

O pornim agale pe lângă şirurile de magazine Channel, Dior, Laroche, T. Mugler, Ungaro pe care le admirăm privind vitrinele, cinematografele, brasseriile deschise târziu în noapte însă ale căror preţuri ne sfătuiesc să ne continuăm drumul, ceva magazine de parfumuri deschise încă în care intrăm pentru a studia oferta căci totuşi ne-am propus să luăm măcar un parfum din capitala parfumurilor. Aici fete drăguţe ne îmbie cu parfumuri şi bărbaţii îşi găsesc şi ei ceva parfumuri de admirat(şi nu numai)- găsim culmea şi o vânzătoare care ştie româneşte (româncă get-beget) dar ne decidem să amânăm cumpărăturile pe o altă zi.

Trecem pe lângă sediul Renault unde atraşi cu toţii de maşini intrăm să studiem modele noi, facem poze lângă ele şi ieşim după vreun sfert de oră de vis în compania maşinilor de lux. 

Îndemnaţi de foame găsim şi un Mc’ Donalds însă dezamăgitor pentru locaţia de pe Champs Elysee- la baie toalete murdare, un negrotei a intrat peste noi, cred că era drogat, de am ieşit toate trei tremurând; berea la pahar cică se terminase dar după noi, localnicii primesc bere; ieşim pe terasă afară şi savurăm o Fanta şi o îngheţată, nu vă povestesc ce preţuri; încep să strângă scaunele aşă că părăsim dezamăgiţi localul …

Concluzia: nu încercaţi localul Mc’Donalds din Champs Elysee.. şi sinceră sa fiu pe renumita stradă erau destule resturi nemăturate aşa că în ciuda faimei m-a cam dezamăgit .

Ne cam lasă şi picioarele aşa că ne întoarcem cu ultimul metrou către hotel, ne oprim la o benzinărie de lângă el, cumpărăm ceva pâine pentru o gustare rapidă şi ne retragem în camere pentru un somn revigorator.

15 sep 2003  PARIS – LUVRU

După o noapte – sau ce a mai rămas din ea-  în care am dormit buştean ne trezim devreme şi savurăm aceeaşi cafea pariziană cu croissante şi micul dejun deja cunoscut. Fie vorba între noi puteai mânca oricât şi erau delicioase….

Aşa că luam ceva şi la pachet, atârnăm camera şi aparatul de fotografiat de gât, în picioare încălţări comode şi o pornim iarăşi prin Paris. Autocarul ne lasă în faţă la Luvru şi până să intrăm ghida ne duce într-un magazin de parfumuri de vis-à-vis pentru ceva cumpărături cu reduceri. Şi întradevăr găsim parfumuri de damă şi barbăteşti pe la 40 Eur pentru 100 ml . La noi sunt mai scumpe, sau aproape la fel dar aici ştim că sunt originale şi mă rog aduse de la Paris.. m-a lovit snobismul..dar mă parfumez, testez încerc şi îmi umplu sacoşica de ele. Lăsăm cumpărăturile la magazin spre păstrare ca să nu colindăm Luvru cu ele după noi, traversăm strada şi intrăm în curtea interioară a Palatului, unde ghida ne ţine o scurtă prelegere despre istoria Franţei şi despre ceea ce vom vedea.

Luvru este fostul palat regal, acum cel mai faimos muzeu din lume. Iniţial, Luvru a fost o fortăreaţă medievală în 1200, după care a devenit rezidenţă regală sub domnia lui Carol al
V-lea. El este modernizat după stilul renascentist de către Francisc I  şi de-a lungul secolelor extins, distrus sau transformat sub domniile succesive ale împăraţilor Franţei astfel încât arhitectura sa este o îngemănare de stiluri care stau mărturie a mai mult de 800 de ani de istorie.

Aici vom găsi Gioconda, Venus din Milo, Victoria de la Samotrace, Scribul şi alte suveniruri egiptene, antichităţi romane şi etrusce, lei înaripaţi de pe temple sumeriene şi cele mai importante pânze ale marilor pictori francezi, flamanzi sau italieni, sculpturi monumentale sau miniaturale.

În curtea interioară, între Luvru şi grădinile Tuileries, ne întâmpină un arc de triumf, Caroussel, nu foarte înalt dar frumos lucrat, ridicat de Napolen. 
            Intrăm şi noi prin piramidă – nu m-a impresionat în mod deosebit – şi plătim biletele bineînţeles după o coadă de o jumătate de oră, luăm un pliant cu ghidul muzeului şi o pornim la colindat.

Se pare că dacă ne-am opri la fiecare obiect din Palat câte un minut ne-ar lua 4 luni să vedem totul !!!! Aşa vom face selecţie şi vom căuta să vedem şi noi cele mai celebre obiective (deh! spiritul de turmă nu ?!).

Începem cu galeria Richelieu şi cu sculpturile franceze în marmură, piatră, bronz şi lemn le admirăm şi noi pe toate din mers, ne oprim la cele mai cunoscute, apoi urcăm în zona picturilor care se împart în funcţie de şcolile de pictură: Fontainebleau, şcoala olandeză din sec XVI, galeria Medicis, şcoala olandeză din sec XVIII  şi zona Rembrandt, unde bineînţeles că am zăbovit cel mai mult.

Între aripa Richelieu şi aripa Denon (la etajul 1) se afla binecunoscuta statuie Victoria de Samotrace, la care ne oprim puţin pentru o poză şi apoi ne îndreptăm către Galeria Mare.      

Aici sunt expuse o mulţime de tablouri celebre şi luându-ne după valul din ce în ce mai mare de oameni ne apropiem de “Sala de Stat” unde tronează singură pe un perete şi ne zâmbeşte enigmatic MonaLisa, pe care reuşim să o pozăm şi să o filmăm deşi este o îmbulzeală de nedescris.

Impresionantă şi enigmatică , MonaLisa se uită la noi cu privirea neschimbată de atâţia ani, cred că sătulă deja de câţi oameni au admirat-o sau au filmat-o. O lăsăm în solitudinea ei şi ne odihnim pe o bancă în sala următoare a neo-clasicismului în pictură ; mai cercetăm şi câteva tablouri, după care ne urmăm traseul prin sălile cu pictură aparţinând Şcolii Italiene ajungând în cele din urmă într-una din sălile care m-au impresionat : Sala Diamantelor Coroanei Franceze, ca orice femeie care se respectă şi îi plac bijuteriile.  Am admirat şi noi brăţările, pieptenii, colierele şi coroanele care au aparţinut reginelor Franţei, aducându-mi aminte cu nostalgie de cărţile lui Dumas – şi în mod special de Colierul Reginei .

 …….

Întradevăr dacă am fi stat să admirăm fiecare obiect de aici am fi terminat în câteva luni aşa că ne mulţumim cu ceea ce am văzut şi ieşim în curtea Palatului, mai bine zis în Grădinile Tuileries unde fiind deja orele amiezei ne-am întins pe iarbă, la fel ca şi ceilalţi turişti ori localnici şi am servit un picnic cu mâncare plimbată prin Luvru. Am servit şi o îngheţată de la un chioşc din apropiere şi ne-am odihnit cam o oră la umbră copacilor falnici. Ar fi trebuit să bântuim şi noi mai mult pe alei însă am amânat pentru o altă zi.

Destul de mare şi de impresionat Luvrul ne-a lăsat o idee despre o parte din arta Franţei şi a lumii.

15 sep 2003  PARIS – Turnul Eiffel

            Odată ajunşi aici rămânem întradevăr cu gura căscată, uitându-ne în sus către minunea de oţel, construită de Gustave Eiffel şi având o înălţime de 320 m cu trei platforme la 57m , la 115m şi ultima unde ne vom opri şi noi la 276 m. Construit iniţial pentru expoziţia din 1889, a devenit curând simbolul Parisului, căutat de mulţimea de turişti care ne înconjoară.

Mulţimea pestriţă, din toate colţurile lumii, stă cuminte la una din cele 4 cozi pentru urcare : prin fiecare picior al turnului existând câte un lift care îi va purta spre cer. Iar cei care stau pe esplanada de sub turn fac poze, comentează, cumpără suveniruri de la nenumăraţii vânzători ambulanţi – ceea ce am făcut şi noi, în timp ce aşteptam să se cumpere bilete pentru urcat în turn (ceva cam la 10 EUR de persoană…) . Între timp aflăm că fiecare din picioarele turnului poartă numele Direcţiei în care se află: turnul de Nord, de Sud (pe aici se ajunge la restaurantul Jules Verne), de Est şi de Vest.

Se anunţă o seară caldă şi abia aşteptăm să urcăm .. gata au sosit biletele şi ne îndreptăm cuminţi către unul din picioarele turnului, care este păzit, nu poţi să te urci cu obiecte ascuţite: bodyguarzii controlează rucsacii; trecem de ei şi ne regăsim la coadă pentru a urca în liftul care ne va purta în vârful turnului. Zona până la lift este sub formă de culoar în zig-zag şi mergem încet încolonaţi ca la şcoală întrucât un lift nu poate urca mai mult de 20-25 de persoane. Va dura destul de mult drumul până sus însă sunt sigură că va merita!!!!

În cele din urmă ne înghesuim în lift printre români, nemţi, japonezi, chinezi, italieni şi începem lin de tot să urcăm, în diagonală de-a lungul “piciorului” prin care am intrat.

Mihai prinde un loc la margine şi începe să filmeze tot drumul până sus.. eu nu mai am răbdare, abia aştept să văd Parisul de sus. Ne mutăm în alt lift care va urca vertical de data aceasta până în vârf şi imaginile Parisului care se micşorează mă încântă la culme.  Pe traseu vedem “manechine” spânzurate de corzi, care dau impresia de muncitori ori alpinişti urcaţi să repare turnul -la început am crezut că sunt oameni.

Ajungem sus, în aglomeraţie din nou, pe ultima platformă unde se află un bar, un magazin de suveniruri(destul de scump, nu ne-am băgat), şi biroul lui Gustave Eiffel restaurat şi populat de figuri din ceară (par atât de reale) şi care refac scena întâlnirii între G.Eiffel şi Thomas Edison.

Ne înghesuim şi noi pe aici şi fiindcă am ajuns pe înserate când se spune că este cel mai frumos, să vezi apusul din turn, parcurgem rând pe rând fiecare zonă a turnului, fiecare poziţie care ne arată Parisul în toată splendoarea lui.

Zărim  pe rând Notre-Dame, Sacre Coeur, Domul Invalizilor pe care-l străbătusem mai devreme cu piciorul, Luvru, cartierul Defense, Sena şerpuind prin oraş şi podurile ei…  Maşinile şi oamenii se văd ca nişte furnici colorate, ici şi colo încep să se aprindă luminile oraşului, reclamele.

Vechile clădiri din Paris sunt ca nişte cutii de chibrite aranjate pe o masă, despărţite de linii de verdeaţă (marile bulevarde ) şi depăşite din când în când de noile structuri arhitecturale, gen zgârie-nori, care sunt şi ele prezente pe aici… Mihai filmează tot prin plasa de sârmă care ne protejează de accidente, eu fac ceva poze, nu prea multe finndcă aglomeraţia îmi cam îngreunează accesul la zonele unde aş putea face poze.

Şi totuşi ne strecurăm, suntem pe cont propriu, că în aglomeraţie e greu să te menţii grupat şi ne desfătăm privirile cu imaginile care se desfăşoară la picioarele noastre….

Superb este tot ceea ce pot să comentez, mă simt aproape de îngeri şi de cer, am pieptul plin de aerul Parisului, şi pasul uşor.. o lacrimă mi se strecoară printre gene, ştearsă destul de repede de vânticelul care adie sus pe platformă. E minunat, minunat, mă bucur din plin de frumuseţea nopţii în vârful Parisului, sunt beată de fericire deşi în aglomeraţia asta e bine să îţi păzeşti buzunarele…

Vocea lui Mihai mă trezeşte din reverie şi mai repede decât ne aşteptam trebuie să coborâm cu liftul vertical însă vom poposi pentru câteva minute la nivelul mijlociu pentru a admira priveliştea.

Iată că Piaţa Trocadero şi fântâna se apropie de noi, la fel şi toate celelalte clădiri ”cresc” în dimensiuni în timp ce amurgul se lasă peste Paris şi ne trezim înconjuraţi de milioane de luminiţe: cele ale Parisului dar în special pe cele ale turnului care se aprind intermitent transformându-l într-un uriaş gigant care tremură deasupra noastră : Mihai îl prinde bine în camera video dar în pozele mele nu prea se vede.

În schimb bucuria din sufletele noastre este de nedescris : am cucerit vârful Parisului, ne-am îmbătat de frumuseţea lui şi vom continua să-l vedem de pe Sena, căci ne aşteaptă o croazieră de-a lungul cheilor cu vaporaşul.

            Ne regrupăm şi mai admirăm încă o dată Turnul cu zecile de luminiţe pâlpâind şi ne îmbarcăm la picioarele turnului într-un Bateaux-Parissienne, pentru o plimbare care durează o oră.     

Pornim de la picioarele Turnului Eiffel pe traseul următor: de lângă podul Iena, de la Turnul Eiffel ne îmbarcăm şi trecem pe sub frumosul pod Alexandru al III-lea, decorat în stilul secolului XIX, cu statui care susţin lămpile ce luminează totul în jur, apoi regăsim pe partea dreaptă Domul Invalizilor, Muzeul D’Orsay, Institutul Francez.

Podurile pe sub care trecem sunt în ordine Podul Carroussel, Podul Artelor (primul pod pietonal , lângă Luvru, şi primul pod din fier peste Sena), Podul Nou (Pont Neuf). Urmează podul Saint-Michel, cu cele 3 arcade decorate cu semnul imperial “N”, pe care îl lăsăm în urmă pentru a admira Micul Pod care leagă Ile de la Cite de partea din stânga a Senei şi urmat de Podul Dublu (le Pont-au-Double) şi de Saint-Louis, pod cu o construcţie metalică, situat în imediata apropiere a catedralei Notre Dame.

Trecem pe lângă Notre Dame, ocolim Ile de la Cite şi Notre Dame râmâne pe partea stângă, la fel şi La Conciergerie, apoi pe dreapta găsim Luvrul, Grand Palais şi ne întoarcem pe lângă Trocadero, la picioarele turnului Eiffel.

În timp ce vaporaşul alunecă pe apele liniştite ale Senei, avem la dispoziţie căşti pentru a asculta comentariile ghizilor despre locurile prin care trecem, comentarii combinate cu anecdote şi fragmente de cântece franţuzeşti foarte cunoscute, care fac trecerea prin Paris foarte interesantă.  Cu luminile oraşului revărsate din belşug, cu muzica franţuzească în urechi plutim pe valurile Senei ca într-un vis ce încununează una din cele mai frumoase seri din viaţa noastră.

Îmbătaţi încă de aromele Senei ne întoarcem la hotel, facem un duş şi ne retragem în lumea somnului pentru că a doua zi ne aşteaptă castelele de pe Valea Loirei.

17 Septembrie  Zi liberă în Paris

Şi iată ne-am trezit şi în ultima zi de Paris în care va trebui să alegem ce mai avem de văzut întrucât în orele care ne-au mai ramas la dispoziţie nu putem vedea totul aşa că după ce savurăm micul dejun copios cu care ne-am învăţat cu harta în mână atacăm ceea ce ne-a mai rămas de atacat. O luăm la picior până la metrou şi apoi ne decidem să ne oprim în centru şi să ajungem la Operă.

Zis şi făcut coborâm la staţia Opera şi reîntorşi la soare ne îndreptăm către o capodoperă a arhitecturii sec 19 “palatul Garnier”, adică Opera din Paris. Construcţia ei a fost iniţiată de Napoleon al III-lea ca o Academie Regală de Muzică însă din păcate mai apoi a fost distrusă parţial de flăcări. Mai târziu arhitectul Charles Garnier păstrează vechea construcţie dar lucrând la arhitectura exterioară, timp de 14 ani, reuşeşte să creeze în final Opera din Paris.

Cu o faţadă impresionantă şi o arie de aproximativ 11 000 metri pătraţi, Opera este unul din simbolurile regimului Imperial: decorată cu frize, coloane şi îngeri printre alte nenumărate statui şi decoraţiuni. Din păcate nu am putut să o şi vizităm în interior întrucât se făceau lucrari de restaurare şi era închisă publicului. Am aflat totuşi că în interior este la fel de frumos ornamentată : catifele, frunze de aur, nimfe şi cherubini. În interior există un candelabru care cântăreşte peste şase tone iar tavanul este pictat de Chagall.

Lăsăm în urmă Opera şi o pornim agale prin celebra “Place de la Concorde” cu fântâna inspirată de cea din Piaţa Sf. Petru din Roma şi Obeliscul care aminteste de victimele revoluţiei franceze, ghilotinate aici. Undeva în zare se vede şi turnul Eiffel pe care l-am admirat în splendoarea nopţii.

Noi pornim hai-hui prin Grădinile Tuilleries care arată ca un parc prin care parizienii şi turiştii se plimbă liniştiti pe alei bucurându-se de căldura şi dulceaţa toamnei pariziene. Facem şi noi un popas pe scaunele de metal care se găsesc împrăştiate prin parc şi ne bucurăm de umbra copacilor din gradină şi de fondul sonor al vrăbiilor.